Carmen

Am reușiiit! 🥳
Azi Universul m-a ajutat să îmi duc la bun sfârșit promisiunea și sa alerg cei 5km promiși pentru proiectul de la Maratonul International Sibiu!

Pentru că anul acestea povestile de la Asociația De Poveste au fost despre emoții, mi-am propus un Exercițiu și am încercat să fiu cât mai atentă la ale mele, așadar am reușit să conștientizez cât mai bine pledoariile pe care mintea mea le ține.

Sistemul meu limbic (știți voi, acela responsabil de supraviețurire) m-a făcut in repetate rânduri să simt teamă: Nu fă asta! Știi foarte bine că e greu. Ai mai alergat tu și în alți ani și a fost dificil. În plus, gândește-te ca va trebui să alergi singură. Nu mai e nimeni care să te încurajeze sau pentru care să trebuiască să fii tu puternică. Mai bine renunța. Nu vezi ce bine ne e acum?

In schimb neocortexul mă făcea să simt mult entuziasm: Ce? Alergi singură? Pfff! Ce fain o să fie! O experiență nouă! Doar știi că ai mai vrut să faci asta și anii trecuți dar n-ai putut! Acum e momentul! Sigur o sa fie bine!

Deși poate e greu de crezut pentru unii dintre voi, pentru mine cursa a fost tare dificilă așadar sistemul limbic a preluat cu totul controlul din momentul in care mi-am pus adidașii in picioare.

După doar 500 metri am simțit cum Mușchii gambelor încep să se contracte și gândurile urlând: Veeezi? Ți-am zis eu ca n-o sa poți! Și uite câți oameni sunt in jur! O să te faci de Rușine!

Când ceasul de la mână a anunțat primul kilometru, plămânii mei au început sa se revolte, respiram mai ceva ca Mocănița iar anxietatea a preluat controlul, creierul spunându-mi că n-o să termin niciodată cursa aceasta.

Pe la kilometrul doi deja îmi amorțiseră mâinile iar în mintea mea răsuna puternic: Mai bine te oprești. E prea greu! De ce ai ales să faci asta?

Kilometrul 3 a venit cu un pic de bucurie pentru că am trecut de jumătate, dar și cu o senzație de amorțeală in piciorul drept.
Oare doamna aceea de ce zâmbește ironic? Râde de mine?

La kilometrul 4 în locul picioarelor mi se părea că am două pietre mari pe care abia le târâi și am dar muzica din căști mai încet ca să mă asigur că încă mai alerg și nu îmi trag picioarele după mine. Măcar eram ușurată pentru că mă aflam intr-o porțiune de parc unde nu era nimeni.

În timp ce mă apropiam de kilometrul 5 am trecut pe lângă câțiva cunoscuți iar în mintea mea a început să ruleze filmul rușinii: Uite, te văd oamenii! Nu poți alerga nici 5 km și altii fac 42! Ești roșie toată de la efort!

În ultimele sute de metri din fericirea creierul meu și-a găsit subiect de anaiză și n-a mai fost atent la durerea transmisă de corp. Mă gândeam că cel mai probabil sentimentele acestea le au de multe ori și copiii din centrele de plasament, atunci când se avântă în cursa maturității: teamă de necunoscut, frică de judecata celor din jur, rușine pentru că nu sunt la fel de pregătiți ca alții dar și o urmă de bucurie pentru că au ales să meargă mai departe indiferent de cât de greu le-a fost. Iar nouă, celor din exterior, cei pregatiți pentru provocările acestea ni se pare ușor și nu înțelegem cu adevărat lupta lor. Așa cum probabil mulți dintre voi nu reușiți să înțelegeți prin ce trec eu in cei “doar” 5 km.

Dar acum avem șansa să îi pregătim mai bine, să îi ajutăm să treacă peste rănile emoționale și să se înarmeze cu mecanisme de apărare pentru provocările ce o sa le stea în cale. Iar acest lucru e posibil datorită vouă, celor care ați ales să ne susțineți. 🙏

Vă mulțumesc din suflet încă o dată tuturor celor care m-ați ajutat să ajung la fabuloasa sumă de 2231 lei. 🙏🙏🙏

Mai jos puteți vedea poza de Before & After. Sunt teafără și nevătămată și recunoscătoare pentru aceasta experiența. 💜

Vrei să alergi sau să susții o cauză și tu? Hai cu noi, dar maxim până la 1 octombrie.